„Onus probandi”, respectiv sarcina probaţiunii reprezintă o obligaţie procesuală a organului judiicar de a dovedi fapte şi împrejurări cu privire la existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei, iar obligaţia de a proba acuzarea revine aceluia care acuză potrivit regulii „actori incubit probatio”.
Analiza normelor procesual penale referitoare la sarcina probei demonstrează că inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, dispoziţie care se află în strânsă legătură cu prevederile art. 5 C.pr.pen. care consacră principiul aflării adevărului.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie este prevăzut şi în disp. art. 6 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi în Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 09 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.
Prevederile mai sus arătate sunt în corelaţie şi cu principiul „in dubio pro reo”, care în practica judiciară, inclusiv la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au stabilit că în lipsa unei demonstraţii probatorii clare şi fără echivoc nu poate avea loc condamnarea unui inculpat.
